Ce a insemnat monarhia pentru Romania?

raspunsul e simplu:
HOTIA RIDICATA LA RANG REGAL CU TRADATORI DE TARA LA PUTERE,
cititi materialul de mai jos redat dintr -o sursa si va veti convinge

REGELE MIHAI-Ultimul CRIMINAL DE RAZBOI al Terrei este sustinut de Israel, America si de tot occidentul sa ajunga la putere in Romania.

Acesta e sustinut de toata clasa politica FSN venita la putere cu sprijinul regelui Mihai, care instiga poporul roman in decembrie 1989, de la Radio Europa Libera sa iasa in strada sa-l sustina pe Tokes si Ungaria, fiind de asemenea, sustinut de toata masoneria din primarii si din institutiile statului roman, prostituatele VIP si jurnalisti si disidenti-cartite-agenti pentru occident: Stelian Tanase, Ion Caramitru, Mircea Diaconu, Sorin Iliesiu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana si alti membri GDS si ICR, dar si de numerosi legionari care au uitat ca tatal sau Carol al II-lea a ordonat asasinarea a peste 250 de sefi ai miscarii legionare, in frunte cu Codreanu care au fost spanzurati si arsi cu vitriol pentru ca s-au opus cedarii neconditionate a Bucovinei, Hertei si Basarabiei in 1939, Uniunii Sovietice.

Regele Mihai a fost decorat cu CRUCEA DE FIER de Hitler in 1940, pentru ca sustinea trupele germane la atacarea Uniunii Sovietice, decorat cu ORDINUL VICTORIA de Stalin in 1945, pentru ca sustine trupele sovietice sa atace Germania si decorat cu LEGIUNEA DE MERIT de Truman, America in 1945, pentru ca Romania s-a aliat cu Natiunile Unite-Israel impotriva Germaniei.

Timp de un deceniu, cât a fost rege al României, Carol al II-lea a pus la cale numeroase afaceri, „transformând” totul în aur sau, în termeni economici, în acţiuni, proprietăţi şi valută. Unii analişti afirmă că în cei zece ani de domnie, Carol şi-a sporit averea cu 1 miliard de lei, ceea ce reprezintă de cinci ori mai mult decât moştenise de la tatăl său, regele Ferdinand. Un alt miliard ar fi fost transferat în străinătate, înainte de abdicare. Una din sursele principale de îmbogăţire a constituit-o „lista civilă”, o sumă de bani acordată anual, prin constituţie sau prin legi ordinare, Casei Regale de către statul român.

La începutul domniei lui Carol I, totalul ei se ridica la 2 milioane lei aur anual. În 1923 însă, numai pentru rege se prevăzuseră în buget 10 milioane lei aur, iar în 1928, 40 milioane lei aur. Spre sfârşitul deceniului trei, lista civilă a familiei regale echivala valoric cu salariile a 20.000 muncitori. După instalarea lui Carol al II-lea , lista civilă a fost majorată, pentru a satisface fondul de cheltuieli al unei camarile din ce în ce mai vorace.

În fruntea camarilei se afla Elena Lupescu, această „eminentă cenusie roşcovană”, supranumită „Cucoana”, „Duduia”, „Madame de Barry a României” . Superior înzestrată cu instinctul de pradă, ea dispunea de un grup de consultanţi, format din specialişti în afaceri, agenţi de bursă, oameni calificaţi în lovituri de amploare, ce puteau să realizeze câştiguri zilnice de sute de mii sau milioane de lei. Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, a avut şi el un rol important în sporirea averii din ţară şi din străinătate a monarhului. Bineînţeles că s-a înfruptat şi el din plin, aranjându-şi mari afaceri, ca membru în consiliile de administraţie ale unor mari întreprinderi.

Pe lângă cei doi, generalul Ernest Baliff, mareşalul Curţii Regale, C. Flondor, Al. Scanavi, administratorul averii reginei Maria, completau fauna coruptă şi venală, menţinută făţiş sau ocult în spatele unor guverne „parlamentare”, sau prin regimul dictaturii regale. Alături de ei, şi o armată de slugi nesăţioase ca şi stăpânii lor: maeştrii de ceremonie, administratori de domenii, maeştrii de vânătoare, secretari particulari, doamne de onoare etc.

În completarea listei civile, statul se implica într-o serie de probleme ce vizau familia domnitoare, şi care au solicitat mari sume de bani din buget. Astfel, la 26 iulie 1931, cu ocazia căsătoriei principesei Ileana cu Anton de Habsburg, guvernul a donat miresei, la cererea expresă e regelui, un colan cu briliante în valoare de 2.800.000 lei. Toate aceste cheltuieli din bugetul statului, alături de multe altele, tot ocazionale, se făceau în timp ce erau aplicate noi taxe pe pâine, pe acte juridice, pe produse petroliere.

În decembrie 1931 a fost aplicată „curba de sacrificiu”, prin care se fixa un impozit de 15% pe salarii. Nivelul de trai era în cădere liberă. În rezoluţia votată de Federaţia Corpului Didactic din 29 mai 1932, se arăta: „Cei 40.000 de învăţători sunt muritori de foame. Din bugetul prădat şi sărăcit nu s-a găsit nici un ban pentru aceia care sunt creatorii de conştiinţă românească. De şase luni învăţătorii nu au mai primit salarii, lucru care se intampla si in 2011. Şi, totuşi, lista civilă, ca şi cheltuielile făcute din bugetul statului au rămas un izvor major de îmbogăţire.

După înscăunarea lui Carol al II-lea ca rege al României, acumularea de averi a devenit o preocupare predilectă, prin practicarea unui jaf organizat din economia naţională. După marea criză economică din 1929-1933, identica cu cea din 2011, unii cu banii, alti cu saracia, foametea si moartea, centrul de greutate din economia românească s-a deplasat în sfera de acţiune a unor clici de industriaşi, legate de comenzile de stat, între care N. Malaxa, Bujoiu, Auschnitt, Gigurtu.

Principalul lor domeniu cuprindea industria extractivă, metalurgică şi cea a construcţiei de maşini, care aduceau profituri exorbitante, adica firmele particulare cu banii si este criza si romanii cu salarii si pensii reduse.

Despre modul de operare a ajuns să noteze până şi ziaristul Pamfil Şeicaru: „Operaţiunile se efectuau cu toate măsurile de siguranţă, pentru ca dedesubturile să nu fie cunoscute. Statul făcea, asupra furniturilor, plăţi anticipate, care acopereau investiţiile magnaţilor industriei, astfel ca riscurile să fie înlăturate. Trebuia ca cineva să fie cunoscător al tehnicii industriale, la curent cu piaţa mondială, ca să fi putut verifica aceste operaţii, toate aranjate în Aleea Vulpache, în casa Elenei Lupescu.”

Nici un mare industriaş nu şi-a putut permite să nu-l cointereseze pe Carol al II-lea. De pildă, la Uzinele Malaxa, regele deţinea între 30 şi 34% din totalul acţiunilor şi cam la acelaşi nivel şi la alţi magnaţi. Malaxa şi-a construit o serie de fabrici şi uzine, utilizând aproape numai capital de stat, „secretul” constând în daruri în acţiuni şi proprietăţi către rege, Elena Lupescu şi alţi membri ai camarilei.

De altfel, prin acumularea şi traficarea de acţiuni, adică pachete de acţiuni „diferite” sau cumpărate la preţuri derizorii, regele realiza câştiguri fabuloase. În total, el deţinea acţiuni la 41 de societăţi din ţară în valoare totală de 600 milioane lei şi zeci de mii de acţiuni, titluri şi obligaţiuni în străinătate, în valoare necunoscută, „devenind cel mai bogat acţionar.”

Cu ajutorul unor oameni de încredere ca Puiu şi Costică Dumitrescu, Ernest Urdăreanu, Felix Wieder, Gabriel Marinescu, Richard Franasovici, Carol al II-lea deţinea titluri şi acţiuni la Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Românească, Steaua Română, Reşiţa şi Creditul Minier. În acelaşi timp, deţinea, în 1939, circa 150.000 ha. pământ, Casa regală ajungând cel mai mare moşier.

În fondul funciar regal intra şi moşia Mănăstirea de lângă Olteniţa, din administrarea căreia lui Carol al II-lea îi reveneau lunar câte 20.000 franci francezi. În cele 150.000 ha. figurau şi 100 de pogoane de pădure, despre care Dem I. Dobrescu, primar general al Capitalei între 1929-1934 şi în 1941, vorbind despre dorinţa de îmbogăţire a lui Carol, îşi amintea: „Fostul suveran mi-a cerut să-i dau la Snagov 500 pogoane de pădure […] I-am răspuns că 100 de pogoane pot să-i dau. Fostul suveran m-a întrebat dacă îi fac act; i-am răspuns că nu e bine să fac act, căci s-ar afla imediat. Am dat cele 100 de pogoane.” Pentru a face rost de bani, Carol al II-lea se preta la tot felul de afaceri dubioase. A rămas proverbială, de pildă, prin lipsa de scrupule şi ingeniozitate financiară, afacerea din 1931, când armata română a fost nevoită să cumpere, la ordin, batiste imprimate cu chipul lui Carol, aşa-numitele „batiste patriotice”.

În buzunarele lui Carol şi-au făcut loc şi fonduri, a căror destinaţie iniţială era socotită inalienabilă. Aşa a fost, de pildă, înzestrarea aviaţiei, pentru care s-a înfiinţat „Fondul aviaţiei”, în care s-au strâns zeci de milioane. Întrucât administrarea acestui fond a fost încredinţată personal regelui, nimeni nu a îndrăznit să controleze modul cum sunt cheltuite sumele respective. Lucrurile au rămas necunoscute până la Consiliul de Coroană, convocat în zilele Dictatului de la Viena, când conducerea armatei a informat că nu există blindate şi avioane.

Bănuind că ceva nu este în regulă, N. Iorga a întrebat: „Dar unde sunt banii de pe taxa timbrului, Sire?” Deturnarea „Fondului aviaţiei” fusese pentru Carol doar un început, pe lângă sumele stoarse din comenzile de avioane de la I.A.R. Braşov, la care tot el deţinea o treime din totalul acţiunilor. Carol a părăsit pentru totdeauna România în noaptea de 6/7 septembrie 1940.

Despre condiţiile în care acesta a părăsit ţara au relatat doi apropiaţi ai săi: M. Manoilescu, ministrul de externe şi Eugeniu Bahman, şeful secretariatului personal. Una din condiţiile pentru care a fost de acord să abdice a fost plata unei rente anuale de 20.000.000 lei în valută şi garantarea averii personale.

Generalul Antonescu a fost de acord, însărcinându-l pe Manoilescu cu redactarea a două scrisori oficiale. Acesta a întocmit un act prin care se garanta doar bunurile imobiliare ale fostului suveran. Despre o parte din bunurile cu care fostul rege a plecat din ţară, a relatat în jurnalul său şi Eugeniu Bahman: „Regele Carol pleacă la noapte cu un tren special din gara Mogoşoaia. Doamna Lupescu se află de câteva zile la Palat, unde au fost aduse lucrurile ei mai de preţ. S-au pus în lăzi frumoase, şi bogata colecţie de timbre a Regelui, ceea ce pentru mine constituie dovada că Regele priveşte plecarea sa ca definitivă.”

La plecarea din ţară, Carol a primit din partea lui Antonescu, în afară de asigurarea că va putea pleca din România fără riscuri, împreună cu anturajul său, şi permisiunea de a lua „din bunurile sale tot ce dorea, cu excepţia colecţiei de tablouri ce purta numele lui Carol I.” Carol nu a respectat această ultimă condiţie, încărcând în cele 12 vagoane ale trenului special, cu care a plecat din ţară, în afară de obiecte de valoare şi bani, şi cele 41 de tablouri de Tizian, Caravaggio,El Greco, Rubens şi Rembrandt, ce aparţineau statului român.

Mai târziu, „Antonescu a regretat că acceptase plecarea lui cu cine şi ce a vrut să ia cu el în garnitura completă a trenului regal, nestingheriţi de nici un control, chiar nici din partea legionarilor până la graniţa iugoslavă, contra condiţiei – nerespectate de Carol – de a nu se atinge de colecţia de tablouri Carol I, care valora mai mult decât tot ce exportase.”

De asemenea, în tren se mai afla un număr impresionant de valize, din care una, în graba plecării, a fost uitată. Cei ce au deschis-o, au găsit în ea 120 milioane lei, în devize străine. Şi era vorba doar de o singură valiză…„Nimeni nu a putut evalua, nici măcar aproximativ, valoarea aurului, bijuteriilor, hârtiilor de preţ, tablourilor etc. scoase din ţară.” Trenul cu bogăţii a traversat Europa, ajungând în Portugalia, iar de la Lisabona, perechea Carol – Elena Lupescu a ajuns în Cuba, Mexic, Brazilia.

Când au ajuns în Brazilia (1944), „bagajele lor constau din 40 de cufere şi 64 de geamantane, două automobile luxoase, şase câini şi o superbă colecţie de bijuterii, covoare regele şi pietre preţioase.” Se pare că cel mai complex şi complet inventar al averii acumulate de Carol al II-lea, în cei zece ani de domnie, a fost făcut din ordinul lui Ion Antonescu.

Acesta, din motive de tactică politică, a iniţiat, imediat după preluarea puterii, clarificarea unora din lovituri financiare ale lui Carol al II-lea, scop pentru care a instituit o comisie specială cu misiunea de a ancheta gestiunea secretarului general al Casei Regale şi condiţiile în care Carol obţinuse daruri, bunuri, bani şi proprietăţi. De la început, însă, comisia nu şi-a propus să ajungă prea departe; monarhia continua să existe cu noul rege Mihai I, iar girul său era necesar regimului antonescian.

Totuşi, în cele două luni de anchetă, au fost audiaţi Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Rădulescu, administratorul bunurilor private ale fostului monarh, Radu Lobey, fost director de cabinet al lui Armand Călinescu, Dem Dobrescu, fost primar general al Capitalei, foşti miniştri, deputaţi, industriaşi, înalţi funcţionari de stat. După coroborarea depoziţiilor şi verificarea documentelor s-a întocmit un amplu raport, care a fost predat instanţei speciale de judecată, creată pe lângă Curtea de Casaţie.

………………………………………..

Primul motiv pentru arestarea si impuscarea lui Antonescu, cel mai mare patriot roman.

Dupa ce Carol a părăsit pentru totdeauna România în noaptea de 6-7 septembrie 1940, ANTONESCU a dat ordin sa se excute un complex si complet inventar al averii acumulate de Carol al II lea, scop pentru care a instituit o comisie speciala cu misiunea de a ancheta gestiunea secretarului general al Casei regale si conditiile in care Carol obtinuse daruri, bunuri, bani si proprietati, iar instanţa specială de judecată de pe lângă Curtea de Casaţie, prin Decizia nr.1 din 26 noiembrie 1941, a obligat pe Carol să restituie statului proprietăţile dobândite pe căi ilicite si să plătească statului român despăgubiri în valoare de 1.161.762.359 lei

În sinteză, Raportul ordonat de Antonescu cuprindea următoarele date:

Cap. I Daruri, avantaje şi subvenţii primite de la particulari Fostul suveran a primit de la particulari o serie de daruri şi avantaje prin care şi-a mărit, în mod considerabil, averea. Prin valoarea lor, toate aceste daruri au depăşit semnificaţia unor manifestări protocolare sau a unor mărturii de devotament şi afecţiune deosebită, devenind mijloace ilicite de îmbogăţire în dauna particularilor.

Astfel:

– de la Nicolae Malaxa a primit întregul său grajd pentru cai de curse în valoare de 2.000.000 lei; o colecţie de mărci de valoare de 5.000.000 lei; un tablou de N. Grigorescu; un tablou de Ştefan Luchian etc.;
-Max Auschnitt a plătit 6.000de lire sterline în vederea cumpărării unui armăsar de prăsilă pentru herghelia lui Carol al II-lea ;
-de la Societatea Reşiţa, în decurs de 3 ani, a primit suma de 150.000.000 lei;
– de la Armand Călinescu – o stemă a Frontului Renaşterii Naţionale, înconjurată cu pietre de valoare, costând 200.000 lei;
– de la C.F.R. – o plachetă de platină cu briliante şi rubine în valoare de 900.000 lei;
– de la Banca Naţională a României – suma de 81.000.000 lei pentru Federaţia Regală; 225 colecţii mari de monede jubiliare din aur, bătute cu prilejul împlinirii a 10 ani de domnie; 22 monede mari, 22 mijlocii şi 22 mici, emise cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Carol I;
– de la B.N.R. şi Ministerul Apărării Naţionale – 225.345 lei şi, respectiv, 689.684 lei pentru confecţionarea unui buzdugan; 24,575 kg. aur, în valoare de 5.652.963 lei pentru confecţionarea unui pahar, a unei farfurii şi a unei hărţi a României în relief.

Cap. II Comisia cerea fostului rege să restituie suma de 7.444.992 lei, reprezentând contravaloarea aurului sustras din stocul destinat acoperirii monedei.
– de la Societatea „Techirghiol” anexă a Băncii Marmorosch Blank et comp., a primit vila „Cetatea de nisip”, construită pe terenul statului 4,5 ha;
– de la Societatea „Lujani” – 435.000 de acţiuni, în valoare nominală de 217.500.000 lei;
– de la Banca Marmorosch Blank et comp. – 10.000 de acţiuni în valoare de 5.756.000 lei;
– de la „Societé Financiere Textile pour le France et l’ Etranger – 9.000 de acţiuni în valoare de 13.565.000 lei;
– de la Societatea „Astra-Vagoane” – 30.000 de acţiuni în valoare de 46.227.252 lei.În total, averea lui Carol al II-lea a fost sporită prin acţiuni fără plată cu 204.113.231 lei.

Ce a oferit Guvernul:
– pentru Castelul de la Scroviştea, Carol a obţinut de la guvern 69.000.000 lei pentru construirea de străzi, asanarea lacului din preajmă;
– 127.899.000 lei din fondul „Ordinea publică” pentru cumpărarea a două automobile de vânătoare; pentru plata pensiei unei foste metrese a tatălui Elenei Lupescu; pentru plata poliţiei personale a lui Ernest Urdăreanu; pentru plata unei rente în beneficiul actriţei Tatiana Grossu, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, care, pentru probleme de ordin sentimental, a trebuit să se stabilească la Paris, la insistenţele Elenei Lupescu;
– din proprietate a lui Carol al II-lea, iahtul „Luceafărul” a fost înscris în lista vaselor Marinei române, cheltuielile de întreţinere şi plata personalului, în valoare de 37.132.034 lei, fiind suportate de către stat.

Direcţia generală a P.T.T.: a oferit timbre româneşti şi străine şi a angajat un specialist, detaşat la Palat, pentru a aranja colecţia regelui, pentru care a cheltuit suma de 3.759.901 lei;

Carol a folosit plata abonamentelor în valoare de 6.784.838 lei, precum şi cea a convorbirilor telefonice în ţară şi în străinătate, de 17.963.648 lei, toate de la Societatea de telefoane.

Şi-a însuşit circa 6.000.000 lei, proveniţi din fondul „soldaţi” -depunerile soldaţilor în termen, detaşaţi la Palat, pentru ca la încheierea stagiului să plece cu o sumă de bani.

Tot pe cheltuiala statului s-au făcut amenajări la proprietatea regelui de la Băneasa, în valoare de 1.500.000 lei. La categoria „Diverse”Regia autonomă a C.F.R. a executat, pentru Casa Regală, un automotor regal pentru vânătoare, cu două remorci-platformă, în valoare de 2.000.000.lei, precum şi două vagoane frigorifice speciale pentru vânătoare de 9.900.000lei.

Prefectura Poliţiei Capitalei a oferit o echipă de gardieni, compusă din 18 membri şi un şef de secţie, cu misiune specială pe lângă casa Elenei Lupescu, începând din anul 1934; nu a perceput taxa de timbru, înregistrare şi impozit pentru maşinile Casei Regale; a executat la tipografia proprie diverse lucrări, registre şi imprimate, pentru care n-a perceput nici o sumă, în afară de costul hârtiei; în mai 1932 a furnizat Palatului o instalaţie completă de cinema, în valoare de 298.000 lei.

Direcţia Comercială a Pescăriilor nu a aplicat Casei Regale taxa de lux de 16,5% pentru livrările de icre negre, în sumă de 30.197 lei; în perioada 1936-1940 a oferit cantitatea de 328,236 kg. icre negre, pentru care nu s-au reţinut impozitele datorate statului în valoare de 76.017 lei; a predat gratuit Casei Regale icre negre în valoare de 6.482.000 lei.

Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei Statului a plătit lunar 10.000 lei, sub formă de diurnă, soţiei unui maior, mort la Jilava; a plătit 300.000 lei lunar lui Eugen Bianu pentru urmărirea lui B. Ştirbey.

Direcţia Generală a Pădurilor Statului a acordat lui Carol lemne, în valoare de 288.572 lei; în 1937 a efectuat, la Castelul de Vânătoare de la Lăpuşna, lucrări de 997.420 lei şi lucrări de înfrumuseţare la acelaşi castel în valoare de 1.097.914 lei.

Ministerul Sănătăţii şi Asigurărilor Sociale a dat Casei regale două aparate pentru efectuarea de radiografii în valoare de 1.130.000 lei.

Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, a dat pentru castelul de vânătoare din Poiana Iţcani două vagoane de lemne de foc; a cheltuit 420.000 lei pentru reparaţii şi ameliorări la acelaşi castel.

Primăria municipiului Bucureşti a cumpărat colecţii de inele vechi şi diferite tablouri, cheltuind 925.000 lei, pe care le-a dăruit lui Carol al II-lea.

Primăria municipiului Ploieşti a oferit regelui produse petroliere de 425.961 lei.Carol a obţinut subvenţii din partea Statului în valoare totală de 125.337.805 lei pentru întreţinerea palatelor regale, transport de persoane şi materiale pe C.F.R., asigurarea tablourilor; numai pentru vânătorile regale,

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a acordat subvenţii de 10.020.000 lei, iar pentru construirea grajdurilor din strada Virgiliu din Bucureşti, suma de 4.900.792 lei.

/////////////////////

Cap. III Sume a căror provenienţă nu s-a stabilit- două lăzi cu bani lichizi, în sumă de 110.850.000 lei, predată de E. Urdăreanu administratorului bunurilor private a lui Carol al II-lea; suma de 32.950.000 lei, transformată în dolari prin Banca naţională a României şi depusă la THE CHASE BANK din New York.

Deturnarea, din ordinul lui Carol al II-lea, a unor sume însemnate de bani din fondurile destinate de Guvern pentru construirea Palatului regal: 250.000.000 lei, destinaţi construirii de locuinţe pentru personalul Palatului; 44.851.810 lei, destinaţi construirii grajdurilor de la staţia de montă de la Mogoşoaia; 11.363.938 lei, destinaţi pentru diverse cheltuieli de întreţinere şi deplasări.

După intense corecţii, instanţa specială de judecată de pe lângă Curtea de Casaţie, prin Decizia nr.1 din 26 noiembrie 1941, a obligat pe Carol să restituie statului proprietăţile dobândite pe căi ilicite. De asemenea, el trebuia să plătească statului român despăgubiri în valoare de 1.161.762.359 lei. În această sumă nu intra contravaloarea celor 41 de tablouri din colecţia lăsată prin testament de Carol I , ca aceasta să rămână în ţară ca proprietate a Coroanei României, dar care au fost sustrase de Carol şi trecute peste graniţă. Suma de mai sus n-a fost achitată niciodată statului român, deoarece acesta părăsise România cu un an înainte.

Concluziile raportului întocmit de Comisie lasă să se vadă scopul cercetării întreprinse. „Fără îndoială, nu se poate afirma că statul a obţinut o reparaţie integrală a pagubelor suferite […] Ceea cea s-a cerut şi ceea ce s-a dat constituie numai drepturile pe care statul le-a putut reclama în temeiul unor probe indubitabile.” Chiar şi incomplete, concluziile comisiei de anchetă aveau menirea de a arăta cât de mult „valorau” declaraţiile lui Carol al II-lea privind spiritul de economie, de ordine şi legalitate care trebuia să anime pe toţi cetăţenii României. Moartea lui Carol al II-lea, în 1953, a declanşat cearta între urmaşii săi, privind moştenirea averii acestuia.

În ciuda medierii Caselor Regale europene, Mihai şi Carol Mircea Grigore (Lambrino) au evitat orice întâlnire, singurul dialog fiind cel purtat prin tribunale, intermediat prin avocaţi. Paul (Lambrino) de România, nepotul lui Carol al II-lea, în cartea sa „Carol al II-lea”, dezminte toate informaţiile referitoare la aşa-zisa avere a bunicului său. „Ani de zile – spune el – au circulat tot felul de poveşti în legătură cu milioanele depuse în bănci străine, cu tablouri de El Greco şi cu bani lichizi striviţi în valize. Principele Nicolae cita, în «Jurnalul» său, 30 milioane de dolari, confundându-le cu cele 50 milioane de dolari din fondurile româneşti, îngheţate în octombrie 1940 în Statele Unite, pentru a le împiedica să cadă în mâinile nemţilor. Este adevărat că, mai târziu, Carol şi-a revendicat drepturile asupra anumitor capitaluri depuse la Chase Manhattan Bank, dar n-a intrat în posesia lor decât cu mare greutate.

Articolul de mai jos a apărut, iniţial, în SANTINELA, nr. 1, 9 decembrie 2005, pag. 6-7.

Deşănţata propagandă promonarhistă s-a accentuat virulent în ultimii trei ani, ajungîndu-se până acolo încît, zilele trecute, premierul Călin Popescu Tăriceanu – din proprie iniţiativă sau, mai degrabă, sub influenţa promonarhiştilor din Guvern şi din Parlament, precum Adrian Iorgulescu-Decerebratu’ şi Crin Antonescu-Vorbete, cei doi principali „liberali-monarhişti“ (sic) din P.N.L. – a lansat ipoteza ca România să revină la regimul monarhiei constituţionale, iar potenţialul rege să fie expiratul „rege“ Mihai I Trădătorul sau cineva dintre descendenţii săi colaterali.

Evident, eventuala opţiune pro-monarhică se va face printr-un „referendum naţional“, care va fi falsificat precum cel pentru revizuirea din 2003 a Constituţiei. Acesta să fie scopul abscons al „sistemului ticăloşit“, asupra căruia ne avertiza preşedintele Traian Băsescu?!

Aceste acţiuni extrem de periculoase pentru România republicană mă determină să republic acest material, spre a se vedea mai bine cît de mult a avansat clica de la Versoix în aproprierea averilor la care nu are nici un drept – în afară de „drepturile“ pe care, din solidaritate banditească, i le dă clicocraţia cleptocrată postdecembristă.

În ultimii ani, dar îndeosebi anul acesta, s-a vorbit şi s-a scris mult despre Mihai de Hohenzollern, ex-regele Mihai I sau aşa-zisul „rege Mihai I“.

Unul dintre subiectele principale, în ultima vreme, a fost problema promulgării legii speciale prin care i s-ar fi acordat o despăgubire de 30 de milioane de dolari. Dar, vorba aceea, „Baba cere mare, moşu-i dă ce are!“

Antecedente hohenzollerniene

Dar, pînă să comentăm semnificaţia acestei legi de despăgubire pur şi simplu imorale, este bine să facem o sinteză a ideilor expuse recent în presă, legate de nefericitul individ Mihai de Hohenzollern, pe care un parlament îmbuibat, inconştient sau oportunist – sau toate la un loc – vrea să-l fericească înverzindu-l… în dolărei – nici măcar în euro, deşi în Europa a trăit toată viaţa lui de bicisnic ante- şi postbelic.

S-o luăm cronologic şi rapid, căci hîrtia-i scumpă, iar timpu-i preţios.

După ce s-a prăpădit bunică-su’, regele Ferdinand I, a urmat regenţa lui Mihai, întrucît el era minor, iar Carol al II-lea, taică-su’ – sau, mai bine zis, presupusul său tată –, care ar fi trebuit să urmeze la tron, fusese tăiat de pe lista regală şi alungat din ţară din cauza a tot felul de mîrşăvii comise de el, nedemne de o odraslă regală, necum de viitorul Rege al României. Chiar dacă era o ţară de împrumut, România trebuia respectată măcar pentru averile pe care le agonisiseră de pe spinarea unui popor sărăcit. De aceea, familia regală l-a şters din nomenclatorul regal pe dezertorul Carol, i-a dat o traistă cu bani şi l-a exilat în Occident – el nemaiputînd fi un nomenclaturist regal, mai ales că el însuşi scrisese, cu mînuţa lui, că renunţă la tron. După ce dezertase şi fusese condamnat la moarte, nici nu mai putea fi rege, chiar dacă s-ar fi răzgîndit! De altfel, nici Carol al II-lea nu era fiul natural al lui Ferdinand, ci al colonelului Cocea, după cum sugera Adevărul din 10 mai 1896.

Se ştie că primul rege, Carol I de Hohenzollern, venise cu o valiză şi cu ce era pe el. De aceea a şi fost poreclit „Carol de Hopînţoale“, căci imediat a sărit în „Ţoale“ – adică în haine pricopsite, fiindcă deh!, devenise rege, avea o „curte“ şi trebuia ştaif, „pentru imagine“.

Toate bogăţiile pe care şi le-a agonisit dinastia din România a familiei Hohenzollern au fost trase din sudoarea poporului, nu din sponsorizarea ei de către liberalii care l-au adus în ţară sau alţi rechini ai regimului burghezo-moşieresc.

În realitate, pe lîngă averea particulară dobîndită pe diferite căi – de cele mai multe ori oneroase –, tot patrimoniul regal cunoscut sub denumirea „Domeniile regale“ sau „Domeniile Coroanei“ nu aparţinea familiei regale decît ca uzufruct, ca drept de folosinţă pe timpul vieţii – cînd capii ei deţineau rolul de regi –, el fiind proprietatea Statului Român.

Deci, referitor la această avere, actualul descendent al familiei regale nu are nici un drept. Deşi s-a scris şi s-a vorbit mult pe această temă, se pare că parlamentarii nu au studiat istoria la şcoală, dar nici acum nu citesc şi nu ascultă nimic. Ei au ajuns o maşină de vot stricată.

Dar să revenim la genitorii lui Mihai de Hopînţoale, denumit, şi acum, de unii intelectuali rataţi „Regele Mihai de România“, ca să fie şi ei pe lîngă cineva important, lîngă care să strălucească – sticlirea-ar ochii în cap de netrebnici, de lichele.

Carol al II-lea: adulterin, afemeiat, asasin, aventurier,

falsificator, dezertor, dictator, poltron, uzurpator

În timpul regenţei lui Mihai, deci cînd el nu era rege, dar potenţial ar fi putut să ajungă, d-l Carol Icsulea, odrasla regală care dezertase din Armata Română în timp de război – faptă pentru care unii mari politicieni şi patrioţi au propus să fie executat şi puţin a lipsit să nu se întîmple acest eveniment, care ar fi fost benefic României! –, acest Carol Icsulea, deci, hălăduia şi curvăsărea prin hotelurile şi cazinourile Europei Occidentale, tocînd banii primiţi ca rentă viageră din ţară, bani procuraţi din vînzarea grîului făcut cu trudă de ţăranii României în vremea cînd leul era o monedă forte în Europa – mai mare decît francul francez! După ce a terminat banii şi a ajuns dator-vîndut în special unor bancheri englezi, ce şi-a zis Carol Icsulea – care era un cetăţean oarecare, cu numele real de Carol Caraiman, nemaifăcînd parte din familia regală! –, gîndind în perspectivă, ca un analist politic de azi: „Hai să-mi trag şi un regat, că destul le-am tras-o unora p-acilea!“

Şi se întoarce cu un avion pus la dispoziţie de un bancher evreu, prieten al metresei lui, madame Lupeasca, fostă Wolf. Dar a aterizat pe furiş, fiindcă Turnul de control de la Băneasa nu i-ar fi dat „OK“-ul pentru aterizare – pe atunci nu exista Aeroportul Internaţional Henri Coandă, de la Otopeni, fiindcă nu se instaurase regimul socialist, republican, ca să construiască aşa ceva! Aşa că a aterizat, undeva în ţară, pe o mirişte de pe care ţăranii, grijulii, strînseseră bine paiele, iar locul era neted, bun pentru avionul lui Carol. Dar, trebuie să repet, nu mai era descendent regal, nu mai avea acest drept, ne şi făcuse de rîs în Europa şi în lume mai dihai decît ne compromit, acum, ţiganii care fac tot felul de crime în Europa Occidentală şi Centrală. Pretextul cu care venise era că ar fi avut el un testament inedit al lui tac-su’, prin care, chipurile, l-ar fi desemnat urmaş la tron. Pretinsul testament se dovedise a fi un fals, pe care liberalii l-au trecut sub tăcere! Totuşi, cu ajutorul acelei părţi sordide din clasa politică românească, ai cărei descendenţi – în frunte cu P.S.D. – aveau să-i aprobe, acum, o recompensă de 30 de milioane de dolari netrebnicului său fiu (oficial, pentru că se pare că mă-sa îl făcuse cu aghiotantul), respectivul Carol Icsulea se ridică în şa şi spune: „De azi eu sunt Regele României şi mă veţi numi Carol al II-lea!“. Deşi, reamintesc, România avea, în acel moment, un regent legitim – pe fi-su’! Carol al II-lea i-a uzurpat funcţia de rege a lui Mihai de Hohenzollern înainte ca acesta să ajungă pe postul respectiv, în condiţiile stipulate de Constituţia din 1923.

Ca o primă concluzie, trebuie să consemnez, cu îndreptăţire, că dezertorul-trădător trebuie să fie numit Carol al II-lea Uzurpatorul. Astfel, după ce fusese declasat şi alungat, se întoarce, se împacă formal cu adversarii şi… „pupat toţi Piaţa Independenţii“! Dar, preocupat să-şi întărească poziţia pentru a strînge avere şi a se destrăbăla în continuare, dă o lovitură de stat şi instaurează dictatura regală, numită şi carlistă: dizolvă Parlamentul şi partidele politice, înlătură democraţia, libertatea presei şi, cînd nu poate să-şi asocieze pe cineva la netrebniciile lui, îi asasinează – aşa cum a făcut cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu alţi lideri ai Mişcării Legionare. Mai mult, se pare că Armand Călinescu a fost asasinat, şi el, tot din ordinul lui Carol al II-lea Uzurpatorul, după cum a relevat, recent, d-l dr. Şerban Milcoveanu.

Sigur, pentru a şterge impresia proastă de cartofor prin lupanarele Parisului, de client al „fetiţelor“ care îşi expun nurii în vitrină în Place de Pigale, şi-a schimbat look-ul şi a încercat să-şi facă un pedigri de bun român, căutîndu-şi o ascendenţă ilustră: „Voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti“, perora el la 15 august 1930, la Universitatea lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte. Şi tot aşa la 15 octombrie 1930, la Cluj, la 14 noiembrie 1930, la Caransebeş. Căci plecase în turneu cvasielectoral, ca să-şi făţuiască dictatura. Fireşte că-i era uşor să pozeze în Mecena al Culturii Române, deoarece banii îi lua tot de la poporul român. Dar toată această spoială de „cultură“ nu a reuşit să acopere depravarea funciară a familiei Hohenzollern, care se străduia să-i întreacă – sub aspectul promiscuităţii – pe „Regii blestemaţi“ ai Franţei.

Carol al II-lea Uzurpatorul: culturolog şi futurolog

La sfîrşitul unui deceniu de mîrşăvii, Carol al II-lea Uzurpatorul a mai adăugat una, de „adio“: ne-a pricopsit cu nătîngul de fi-su’ şi a spălat putina. Acesta este individul pe care, cu ocazia aducerii osemintelor lui în ţară, poetul-senator P.S.D. Adrian Păunescu ne invita să-l analizăm „cu luminile şi umbrele sale“. Istoria îl arată numai cu umbre şi încă groase! La fel, istoricul militar col. (r.) Mircea Dogaru îl laudă – vrînd să-l facă un fel de mic Nostradamus – repetînd că „a gîndit în perspectivă încă de tînăr“, că „a dat dovadă de o mare viziune, spunînd că vrea să fie lăsat să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte el, fiindcă peste douăzeci de ani pe aici va fi republică!“ I-auzi brîul! Era un fel de futurolog avant la lettre. Prea puţine calităţi pozitive pentru o odraslă de rege – de fapt, doar această „prognoză“, care bate, recunosc, şi oracolul din Dămăroaia! Dar de cînd hedonismul, egoismul abject, dezertarea, trădarea, curvăsăria şi asasinatul politic fac casă bună cu patriotismul şi, în genere, cu moralitatea?! Carol al II-lea era urmaşul lui Ferdinand I Întregitorul, iar acest statut îi impunea o ţinută morală impecabilă. E ca şi cum am accepta – mutatis mutandis – că băiatul amator de droguri al lui Ion Ţiriac poate să facă ce vrea, fiindcă, vorba aia, „e banii lu’ tac-su’ şi face ce vrea cu ei“! E ridicol să i se ia apărarea nemernicului pe motiv că a anticipat transformarea ţării din regat în republică. Rolul era a apăra regatul, nu de a-l abandona, de a dezerta – ca apoi, să revină să-i culeagă beneficiile funcţiei de rege, după ce alţii au luptat în hecatomba numită Primul Război Mondial! Nu cumva Mircea Dogaru este din echipa lui Paul Lambrino, care, ca şi „Mihai de România“, îşi zice şi el, „Paul de România“?! De parcă România ar fi un judeţ, o provincie sau o moşie privată, ca să-şi spună, precum francezii, Charles d’Orléans, Alfred de Vigny sau Alexandre de Marenches! Culmea nesimţirii, impostorii şi-au trecut în paşapoarte aceste „nume“ şi, culmea slugărniciei guvernelor republicane, le-au fost acceptate!

Apropo de Dămăroaia! Ştiţi de unde vine acest nume? Tot de la politica „culturală“ a lui Carol al II-lea Uzurpatorul. Într-adevăr, în acea suburbie a Bucureştilor exista o vilă care era „cuibuşorul de nebunii“ în care Carol al II-lea o „cultiva“ pe amanta sa constantă, de suflet, de aşternut şi de afaceri, Elena Lupescu-Wolf. Lumea „bună“ ştia că în acea vilă este plasată la dame du roi. Cu timpul, şi vecinii localului, care nu erau aşa şcoliţi la Paris şi nici măcar ca Bestia Brucan, au auzit că acolo trăia o metresă, „damă a regelui“, şi s-au franţuzit şi ei zicînd o „damă a roa“. Şi locuitorii de atunci au început să indice localul ca fiind la „dămăroaia“ – adică la „dama regelui“, „amanta regelui“. Aşadar, „dămăroaia“ este forma coruptă în româneşte a expresiei franţuzeşti dame du roi. Este acelaşi tip de corupere pe care, după cinci decenii, aveau să-l comită ţiganii cu business: în englezeasca lor de port, au transformat cuvîntul „străinesc“ în „neologismul“ ţigănesc „bişniţă“. De aici, prin incultura şi inconştienţa ziariştilor de mîna a doua, a ajuns în presă şi, apoi, chiar în limbajul parlamentarilor! La fel, atunci, acum o jumătate de secol, denumirea s-a extins de la local la localitate: la „Dămăroaia“. Şi astfel curvarul Carol al II-lea Asasinul a îmbogăţit nomenclatorul toponimic, dacă alte contribuţii majore la cultură nu are, direct – exceptînd faptul că el a instituit „cultul personalităţii“, prin lichelismul indus unor importanţi scriitori. Şi nici la descendenţi nu a fost mai strălucit. La plecare ne-a lăsat acest cadou otrăvit, „regele Mihai I“.

Mihai I Uzurpatul nu a avut legitimitate ca rege

Dacă pînă în 1940 fusese un adevărat dictator, la ultimatumul Uniunii Sovietice din 26 iunie 1940, laş ca totdeauna, Carol al II-lea Dezertorul a cerut votul Consiliului de Coroană, pe care nu dăduse, pînă atunci, doi bani, şi a ordonat Armatei Române retragerea fără luptă! Astfel, a ratat unica ocazie de a intra în Istoria României ca un apărător al gliei strămoşeşti. De fapt, s-a temut să nu se afle prea multe despre escrocheriile afacerii Skoda şi escrocheriile cu furnituri militare, prin care s-au îmbogăţit cîţiva rechini – inclusiv Carol al II-lea Asasinul –, iar Armata a rămas fără armament şi echipament de război.

Apoi, Carol al II-lea a aruncat răspunderea pe umerii generalului Ion Antonescu, pe care l-a chemat, din arestul la domiciliu pe care i-l fixase tot el, să preia conducerea statului. În mod întemeiat, în contextul politico-economic intern şi internaţional, Ion Antonescu a acceptat acest post de sacrificiu cu condiţia să conducă manu militari, deci tot ca un dictator. În condiţiile de atunci, cu o clasă politică impotentă şi venală, nici nu se putea altfel. După care Carol al II-lea Uzurpatorul a şters-o englezeşte, tot în Occident. Nu înainte de a mai face o ilegalitate. A aruncat răspunderea regalităţii – pe care şi-o apropriase la venirea pe furiş în ţară – pe umerii firavi şi pe mintea şi mai firavă a fiului său, Mihai Uzurpatul. Dar nu prin înscăunarea lui ca rege, ci prin delegarea atributelor regale de către Carol cel Laş, care atribute erau şi ele, cum am relevat, însuşite prin uzurpare. Aşadar, după ce îi uzurpase locul în timpul regenţei, îi ceda, acum locul de rege, prin delegaţie, în condiţiile în care dictatura carlistă s-a prelungit direct în dictatura antonesciană.

A doua concluzie, aşa-zisul Rege Mihai I nu a fost niciodată „uns“ ca rege. Aşa-zisul „rege“ Mihai I nu a avut legitimitate ca rege, deoarece Parlamentul fusese dizolvat, Constituţia democratică din 1923 înlocuită cu Constituţia carlistă, iar partidele politice desfiinţate. România era, totuşi, monarhie constituţională. Lui i-a fost predat postul de rege tocmai de către Uzurpator şi a fost menţinut şi tratat ca rege de generalul Ion Antonescu doar pentru recuzită, fiindcă avea nevoie de o glazură de autoritate regală formală pentru a-şi întări autoritatea dobîndită intempestiv şi a conduce mai bine cu ajutorul decretelor „regale“.

„Regele“ Mihai I: un nimeni în tinereţe, un cadavru viu la bătrîneţe

Marioneta numită în epocă „Regele Mihai I al României“ a apărut pe timbre, a apărut pe monede, a semnat decretele regale pe care i le băga sub nas generalul Ion Antonescu, dar el nu era, din punct de vedere juridic, rege. Era un fel de paspartu pentru Ion Antonescu. Acesta s-a folosit de el ca să-l facă mareşal, spre a-şi spori autoritatea şi a putea contracara autoritatea mareşalilor Armatei – deci, mai mari în grad ca el, care era doar general! –, care nu voiau ca România să continue războiul dincolo de Transnistria din considerente geostrategice politico-militare. De altfel, şi Mihai I Uzurpatul era „mareşal“, în virtutea titulaturii sale. Avea şi uniformă, avea şi protocol, dar, din punct de vedere intelectual, militar şi politic era un zero, un NIMENI!

Stalin nu îl băga în seamă, ci, ca şi Hitler – care spusese despre „regele Mihai“ că „este mai prost decît cizmele pe care le poartă“ (sic) –, îl băga… undeva de unde nu trebuia să fi ieşit. De aceea, Stalin nu trata problema armistiţiului cu „Regele Mihai I“, ci numai cu Mareşalul Ion Antonescu, care se autointitulase şi era, efectiv, „Şeful Statului şi al Armatei“. Aşadar, cînd, în faimoasa „Proclamaţie către ţară“, „Regele Mihai I“ a pretins că a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, a minţit Armata şi Poporul cu bună ştiinţă – cu consecinţele tragice pe care le ştim şi le suportăm inclusiv acum.

A treia concluzie, pentru că a provocat evenimentul de la 23 august 1944, aşa-zisul „Rege Mihai I“ nu poate fi considerat decît ca trădător al Neamului şi al Armatei, împreună cu clica sa, numită, atunci, „Camarila regală“, iar acum, pompos, „Casa regală“. Dacă, prin reducere la absurd, îi atribuim şi lui un rol major, atunci trebuie ca toate relele care i se pun, azi, în cîrca Mareşalului Ion Antonescu, să-i fie imputate, în primul rînd, „regelui Mihai I“, căci era Regele. De exemplu, decretele „antievreieşti“, de care fac atîta caz, acum, sioniştii, au fost semnate de „Maiestatea sa Rege Mihai I“. De ce nu îl încriminează impostorii ca alde Elie Wiesel şi Radu Ioanid şi pe „Maiestatea sa Rege Mihai I“, ca să i ceară şi lui bani?! Se aşteaptau, cumva, să promulge preşedinte României legea cu cele 30 de milioane de dolărei, statul român să-i verse banii în contul din Elveţia, iar de acolo, să-i revendice Consiliul Mondial Evreiesc?! Ar fi posibil, mai ales că, după Germania, au scuturat şi Elveţia de cîteva zeci de miliarde de dolari în escrocheria cu holocash-ul. Sau îl iartă pentru că tac-su’, Carol al II-lea Adulterinul, a avut-o ca amantă principală pe jidanca Elena Lupescu-Wolf, iar după ce va fi intrat în posesia mangoţilor şi a terenurilor, îi va cere alte concesii politice, în plus faţă de cele acordate de xenocraţii care, din nou, ne conduc?!

Dar chiar dacă admitem că Mihai I Uzurpatul era rege de facto, deşi nu era de jure, pentru că a instituit tragedia naţională de la 23 august 1944, tot trădător rămîne şi este suficientă măcar această singură vină nu numai pentru a nu-i da nici un dolar şi nici doi metri pătraţi de pămînt pentru mormînt, dar, dimpotrivă, trebuie să îi dăm o haină vărgată „pentru crime împotriva poporului român“.

Vina pentru cei 160.000 de militari luaţi prizonieri de sovietici pînă la 14 septembrie 1944 şi dispăruţi în Siberia, vina pentru cei aproape 170.000 de militari morţi pe frontul de Vest, vina pentru sovietizarea României şi pentru toate tragediile care i-au urmat – pierderea Sudului Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, a Insulei Şerpilor, spolierea ţării prin sovromuri, distrugerea elitei intelectuale, militare şi politice româneşti la Canal şi în închisorile administrate de Securitatea condusă exclusiv de judeo-bolşevicii veniţi pe tancurile sovietice etc., etc., pentru toate acestea este vinovat în exclusivitate „Maiestatea sa Rege Mihai I“. Deci, lui nu trebuie să-i dăm nici un dolar, nici o casă, nici o palmă de pămînt, ci trebuie condamnat pentru crime de război şi înaltă trădare de ţară.

Din 1947, de cînd a abdicat, pînă în 1990, nu i-a auzit nimeni vocea în apărarea României. A fost, efectiv, un cadavru politic viu. De altfel, tocmai de aceea, acum, e singurul supravieţuitor dintre personalităţile politice din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial: fiindcă ceilalţi şi-au trăit intens viaţa şi s-au consumat fizic şi psihic, pe cînd el a vegetat ca o legumă la Versoix, în Elveţia. Consumînd energie puţină, evident că a dus-o pînă acum. Dar să sperăm că nu o mai duce mult.
Gogoriţa lui Mihai I Trădătorul: scurtarea războiului cu şase luni

În manualele de istorie din socialism, făcute de iudeo-cominternişti, falsificîndu-se şi preamărindu-se trădarea de ţară de la 23 august 1944, se prezenta ca piesă forte faptul că, prin întoarcerea armelor contra Germaniei hitleriste, România a fost a patra putere militară de partea Aliaţilor şi, prin aceasta, a scurtat războiul cu şase luni. De curînd, a început să debiteze gogoriţa aceasta cu scurtarea inclusiv Mihai I Trădătorul. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. La Conferinţa de pace, România a fost tratată ca stat învins, nu i s-a recunoscut nici o contribuţie militară – deşi a fost, realmente, a patra forţă economică şi armată cobeligerantă – şi, în plus, i-au fost impuse enorme despăgubiri de război către Aliaţi, în special către U.R.S.S., agresorul din iunie 1940 – cu care România fusese în război încă de atunci! Ce a făcut „Maiestatea sa Rege Mihai I“ pentru ca România să obţină tratamentul cuvenit, de cobeligerant?! Nimic, fiindcă era un nimeni şi ca politician şi ca intelect. (De fapt, la vremea aia lui îi mirosea a catrinţă şi voia să se însoare – asta era preocuparea sa principală, nu soarta ţării.) Cît despre scurtarea războiului cu şase luni, şi asta, da!, s-a făcut, dar în favoarea U.R.S.S., nu a României! Deoarece contează şi perspectiva din care privim lucrurile: din Vest sau din Est? Pentru că Stalin i-a dat cadou un avion şi decoraţia Pobeda, neisprăvitul de „Mihai I“ încă priveşte lucrurile din perspectiva U.R.S.S. Or, din Vest, lucrurile se văd, fireşte, exact invers.

Într-adevăr, imediat după încheierea războiului, generalul Allen F. Brooke, şeful Statului Major Imperial al Armatei Britanice, avea să facă un adevărat reproş României: „Prin actul de la 23 august 1944, România a deschis ruşilor larg porţile şi a contribuit la ocuparea unei jumătăţi din Europa de către ruşi. Dacă România ar mai fi rezistat, Aliaţii anglo-americani ar fi putut înainta adânc spre răsăritul Europei“ (vezi Ioan Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI!, Editura Tempus, ed. 2003, pag. 122; ed. 2007, pag. 180). Altfel spus, înaltul demnitar englez considera că ocupaţia sovietică şi instalarea comunismului în Europa Centrală şi de Est constituie consecinţa faptului că România nu a rezistat şi a capitulat prea devreme – ca urmare a trădării şi arestării Mareşalului de către regele Mihai I Trădătorul. Pentru că scurtarea războiului cu şase luni a facilitat ajungerea U.R.S.S. chiar până la Berlin şi sovietizarea a jumătate din Europa. Ceea ce occidentalii nu voiau cu nici un preţ să se întâmple. De fapt, aşa cum deducem din cuvintele şefului Statului Major Imperial, Perfidul Albion ar fi vrut să se menţină această rezistenţă îndeosebi cu preţul jertfei românilor, care s-ar fi apărat energic pe Carpaţi, ei ştiind că Rusia Sovietică nu le aduce nimic bun. Dimpotrivă. Altfel spus, după ce, în preziua războiului, Franţa, Anglia şi S.U.A. au lăsat România la cheremul lui Hitler şi al lui Stalin – concretizat în Pactul Ribbentrop-Molotov, ale cărui efecte odioase România le suportă şi acum! –, după înfrângerea Germaniei găsesc tot România vinovată de faptul că a întors armele contra nemţilor prea devreme!!! Oricum, din opinia generalului Allen F. Brooke, reiese, implicit, că, în esenţă, Anglia a regretat – tardiv e-adevărat – scoaterea din joc a Mareşalului Ion Antonescu. Dar, din păcate numai România a avut de suferit.

Totuşi, pentru înţelegerea deplină a valorii politice şi strategice a acţiunilor Mareşalului Antonescu şi, totodată, a nimicniciei, rapacităţii şi perfidiei acestui Mihai de Hopînţoale, trebuie reţinut un paradox ascuns cu străşnicie de către detractorii români şi neromâni, interni şi externi ai Mareşalului, de către cominterniştii de ieri şi urmaşii lor de azi, camuflaţi în „europenişti“, ca alde Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu, Muia Benjamin, Jean Ancel ş.a. (toţi „români“ verzi!): Stalin – care nu era prost, cum îl prezintă unii, şi care avea şi consilieri deştepţi – i-a propus Mareşalului Antonescu condiţii mult mai bune de armistiţiu decât Aliaţii occidentali (fapt recunoscut şi de Iuliu Maniu) tocmai ca să îl atragă şi să iasă din războiul contra U.R.S.S. şi, eventual, să lupte contra Germaniei – caz în care U.R.S.S. urma să înainteze mult mai rapid, căci ar fi ocolit România, cu fortificaţiile sale naturale şi/sau construite. Asta spre deosebire de anglo-americani, care, paradoxal, i-au impus condiţii absolut inacceptabile: în esenţă, ei vehiculau tîmpenia criminală a lui F. D. Roosevelt, „capitularea necondiţionată“, din cauza cărei s-a şi prelungit atît de mult războiul! Dar paradoxul este doar aparent, căci se înscrie în logica occidentalilor, dezvăluită implicit, ulterior, de generalul Allen F. Brooke: ei voiau ca Mareşalul Ion Antonescu să nu iasă din războiul contra sovieticilor tocmai spre a-i împiedica, pe cât era posibil, să înainteze prea repede spre Vest, extinzîndu-şi, astfel, zona lor de ocupaţie, în detrimentul celei anglo-americane. Să ne mai mirăm că, acum, xenocraţia care conduce România îl tratează cu atîta deferenţă pe ex-„regele“ Mihai I Trădătorul?!

A patra concluzie este că legea pentru cele 30 de milioane de dolari, bani peşin – pe lîngă proprietăţile în natură, care valorează mult mai mult, nu doar pecuniar, ci şi politic – constituie cei „30 de arginţi“: acesta este preţul trădării din 23 august 1944, pe care abia acum pot să i-l plătească.

Trebuie să relev că 30 de milioane de dolari înseamnă aproximativ jumătate din suma care ar trebui plătită celor care au depus bani, în Socialism, să-şi cumpere autoturism, dar au fost fraudaţi de statul post-decembrist şi duşi cu vorba, că nu se găsesc bani! Dar, pentru un trădător ca „regele Mihai“ cum de se găsesc?! Şi pentru ce?! Căci nu are nici un merit! Eu le sugerez celor care au fost păgubiţi de stat în afacerea cu autoturismele, celor păgubiţi în escrocheria F.N.I. şi altor asemenea nefericiţi, precum sinistraţii inundaţiilor sau, recent, profesorii, să-şi unească nemulţumirile şi interesele, să vină la guvern şi să protesteze, tot mai viguros – iniţial într-o intifadă autohtonă –, pînă li se repară pagubele, începînd cu anularea legii-cadou către neisprăvita sa „maiestate Mihai I de Hopînţoale“ şi alocarea sumei respective celor care au depus bani pentru autoturism.

Români deştepţi! Nu vă lăsaţi prostiţi de o clasă politică venală, incultă şi rapace asemenea „regelui“ fără regat Mihai de Hopînţoale. Cu această ocazie cereţi promulgarea unei legi ca în Grecia sau Italia, în virtutea căreia fostele familii regale şi descendenţii acestora nici nu voie să intre în ţară. La fel trebuie procedat şi cu indivizi de teapa „regelui Mihai“: trebuie dat afară din ţară, căci a venit la jefuit şi a reintrat, deja, în „tagma jefuitorilor“, cum spunea Tudor Vladimirescu! Hoţii sus-puşi din ţară, care ne-au jefuit pînă acum, îi dau şi lui o parte din furt, ca să pară „democraţi“, dar, prin asta, nu fac decît să legifereze inclusiv furturile lor de pînă acum! De aceea au şi revizuit Constituţia! Dar, în primul rînd, acum, să nu-i mai dea lui nici un dolar, nici un ban şi nici o proprietate mobilă sau imobilă, funciară sau altfel, fiindcă nu are nici un drept de acest gen. Singurul lui drept este la o zeghe vărgată şi cît mai călduroasă, căci vine iarna grea. Oricum, cele 30 de milioane de dolari, averile care i-ai fost date, deja, şi cele care îi vor mai fi date nu sunt pentru el – căci nu o mai duce mult –, ci pentru paraşutele lui. Dacă, de bine de rău, el a fost o figură – minoră ca valoare pozitivă, dar majoră ca trădare – a Istoriei noastre, individele astea chiar că nu au nici măcar meritul să le pomenim în vreun fel. Or, toată averea pe care o revendică – din care, deja, a primit prea mult şi, de aceea, trebuie luată înapoi – le va rămîne acestor neisprăvite, care-i seamănă. E-adevărat, legea a fost respinsă, recent, de Camera Deputaţilor, ca neconstituţională. Dar asta nu-i decît o temporizare, căci hienele aşteaptă să-şi ia revanşa. Deja au reînceput să ceară alte proprietăţi.

Români sărăciţi şi nefericiţi! Din cauza unor hrăpăreţi ca aşa-zisul „Mihai I“ şi ca parlamentarii care au iniţiat şi au votat legea asta scelerată aţi decăzut, o duceţi rău şi o veţi duce şi mai rău.

Români viteji! Nu aşteptaţi comemorarea unui secol de la Răscoala din 1907. Pregătiţi-vă de-acum! Pregătiţi-vă să ne recuperăm averea noastră, a poporului, agonisită cu mari sacrificii în cinzeci de ani şi jefuită rapid în 15 ani, prin „Reformă“, de hoţi ca alde „regele Mihai“, „regele Cioabă“ şi de „republicani“ ca Sorin Beraru, Alexandru Bitner, Frank Priplata, Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Viorel Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu-Şpagă şi alţi investitori „strategici“ alogeni sau autohtoni!

Români, treziţi-vă şi treceţi la contraatac: la Contra-Reformă! Articole preluate de pehttp://regelemihaijefuitorsitortionar.wordpress.com/