CITITI ACEASTA POEZIE SCRISA ACUM PESTE 100 DE ANI,INCA E DE ACTUALITATE

Ion Pribeagu - În ţara Mea

Şi diamante, În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori, 

Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante !…

Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării, 

Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.

În ţara mea sunt tei şi plopi, 

Şi zarea-i diafană, 

Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;

Şi-n ţara mea sunt flori de myrt, 

Principiu sau idee, 

Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste

Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete

Că-n poveste, 

Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună, 

În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea

Minciună.

Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte

Multe …

Şi pribegesc scrâşniri din dinţi …

Dar cine să le-asculte, 

Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege, 

Când guvernanţii-s de carton

Şi nepăsarea Rege ?

(“Vârfuri de spadă “, 1915)  

SA NU UITI ROMÂNE...Ip si Trăznea, CRIME MAGHIARE PENTRU CARE NU A PLATIT NIMENI

SA NU UITI ROMÂNE...

În două nopți tragice – 9 și 13 spre 14 septembrie 1940 -, trupele maghiare cantonate în Transilvania de Nord în timpul celui de-al doilea Război Mondial au ucis, mișelește, 240 de români nevinovați. La atrocități au participat și etnicii unguri locali. Unii au uitat dar, de iertat, nu au putut ierta, niciodată. ”Pe surioara Paulina, de 11 luni, au sfârtecat-o în leagăn”, au povestit supraviețuitorii. Una dintre cele mai mari drame ale istoriei noastre

Precizare: faptele petrecute sunt prezentate întocmai cum s-au desfășurat, pe baza documentelor existente și ale declarațiilor martorilor. Nimeni nu cere învrăjbire, dar astfel de crime împotriva civililor nevinovați, majoritatea lor copii, nu pot trece neobservate chiar și în miezul unui război mondial. Plângem după Bataclan, ne îngrozim la ceea ce se petrece în Siria, dar ignorăm evenimentele petrecute la noi în țară.

Pe 30 august 1940, Dictatul de la Viena, un rezultat al așa zisului arbitraj politic germano – italian, fură României o mare parte din teritoriu. Concret, nord-vestul Transilvanei intră sub ocupația Ungariei horthyste. Din 23 de județe, opt sunt înstrăinate în totalitate, alte trei devin ”sfârtecate”. Aproape imediat aveau să înceapă masacrele împotriva populației civile românești, numai în județul Sălaj înregistrându-se 477 de români morți.

După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna, efective maghiare aparținând batalionul ”22 Grăniceri Debrețin”, aflat sub comanda locotenentului Akosi, intră în comuna Treznea, pe 9 septembrie. După ocuparea satului, se dezlănțuie urgia. Primele victime sunt copiii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite, ulterior, pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente mor 93 de persoane. Preotul ortodox Traian Costea este ars de viu în casa parohială încendiată.

”Soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români” – Octavian Lazăr Cosma, Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, ai cărui părinți, învățătorii Lazări și Aurelia, au fost executați atunci

Crimele fac înconjurul lumii. Degeaba…

Lumea civilizată se sperie. Lordul Edmond Fitzmaurice, însărcinat cu Afacerile Externe la Londra, spune că: Atitudinea provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva românilor.”

Ip-ul este o localitate din județul Sălaj, la 45 de kilometri de Zalău. Armata a II-a ungară este cantonată, deja, aici, Sub pretextul răzbunării celor doi militari maghiari morți într-o explozie, pe 7 septembrie, locotenentul Vasvari Zoltan decide, pe baza unui motiv inexistent, să pornească măcelul. De fapt, regizează. Trage câteva focuri de armă în aer, urlă că ostașii lui au fost atacați de către ”bandiții” român, trebuie să existe o pedeapsă. E ora 11 noaptea, 13 spre 14 septembrie, când iadul se dezlănțuie. Pe 2 septembrie 2008, la 68 de ani de ani de la ororile de atunci, Gavril Butcovan, unul dintre puținii supraviețuitori, povestea, cu lacrimi în ochi, pentru ziarul ”Gardianul”:

„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <<Unde ești maică?!>>, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

Alte evenimente nu pot fi povestite, din cauza durității lor. Gheorghe Leonte are soția în durerile facerii. Bărbatul pleacă după moașă, dar, pe drum, are ghinionul de a se întâlni cu horthyștii. Este împușcat. Conform martorilor, copilul este scos din burtă cu baionetele, în curtea casei! La cimitirul din localitate, Maria Sarca și Maria Olla, ultima de doar 15 ani, nu-s moarte când sunt aruncate în groapa comună și îngropate de vii. Pentru respectatrea adevărului istoric trebuie spus că nu toți etnicii maghiari au colaborat la crime. ”Cel puțin trei familii de români au scăpat pentru că ungurii au sărit în ajutorul lor”, își mai aduce aminte Butcovan.

Pe 13 martie 1946, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Tribunalul Poporului din Cluj dă drept veridice acțiunile maghiare din 1940 și condamnă, în contumacie, zeci de unguri. Logic, nimeni nu ispășește o secundă de detenție.

În 1983, în comuna Ip se ridică un monument în memoria victimelor de atunci, iar în 1995 așezarea este declarată oraș martir. Cu atât rămân cei de prin partea locului. Deși pare greu de crezut, nea Gavril trăiește până în 2010. Moare pe…14 septembrie, fix în ziua în care, cu șapte decenii în urmă, mai pierise o dată. Sau odată…

Surse: Țurlea, Petre, ”Ip si Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică”, Editura ”Enciclopedică”, București, 1996, Revista ”Historia”

TRIANON -TRATATUL CARE A CONSFINTIT NASTEREA ROMANIEI

TRIANON -TRATATUL CARE A CONSFINTIT NASTEREA ROMANIEI

După terminarea primului război mondial s-au semnat tratatele de pace de la Paris între Antanta și Puterile Centrale. Una dintre cele mai discutate probleme a fost cea a încheierii tratatului cu Ungaria. După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor(de factură bolșevică), noile autorități, în pofida armistițiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat moblizarea și au atacat în două rânduri România. Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolșevice au atacat la 16 aprilie 1919 armata română aflată în zona Munților Apuseni. Atacul a fost respins iar la 1 mai armata noastră s-a oprit la granița prevăzută în Convenția cu Antanta din august 1916. La 20 iulie guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost și mai energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei pe 4 august, în urma căreia guvernul comunist a fost înlăturat.
                    Consiliul Miniștrilor de Externe s-a întrunit la Quai d’Osray pe 11 iunie 1919 pentru a discuta granițele de N-V ale României. Țara noastră a fost tratată dur. Premierul I.I.C. Brătianu a respins acuzațiile aberante ale anglo-saxonilor conform cărora România prin conflictul cu Ungaria ar fi dus ”la instituirea bolșevismului în Ungaria”. Primul-ministru a mai declarat, la insistențele de retragere din Ungaria( de pe Tisa mai exact), că țara noastră nu putea să facă asta ”până nu se cunosc granițele” pentru a evita ”complicații cu maghiarii”. Când a văzut linia de frontieră imaginată de Aliați, omul politic de la București a constatat că sunt ”diferențe foarte mari, mai ales la extremități”, exprimându-și regretul că „stabilirea frontierei s-a făcut fără participarea noastră”. Poziția și argumentele aduse de Brătianu au schimbat poziția Marilor Puteri. Următoarea zi, Georges Clemenceau, premierul Franței, a recunoscut că ”În loc să tratăm Ungaria mai puțin aspru decât Bucureștii, ar fi prudent de trimis o misiune la Budapesta pentru a hotărî la fața locului dacă argumentele lui Brătianu sunt valabile și a se discuta posibilitatea unui nou armistițiu cu Bela Kun(liderul bolșevic)”. Președintele american Wilson și premierul britanic David Lloyd George au fost câștigați de partea României. Poziția noastră a fost reiterată de respectatul mareșal francez Ferdinand Foch care considera că ”dacă nu se aprobă cererile juste ale României, siguranța ei e compromisă”.
                        După înfrângerea bolșevicilor, armata română s-a implicat fără rezerve în efortul de redresare a vieții economice din Ungaria. Chiar și autoritățile maghiare au relevat acest lucru. Reprezentanții britanici și americani de la Budapesta, în special generalul american H.H. Bandholtz, au dus o campanie anti-românească bazată pe minciuni de care au profitat cercurile șovine maghiare. Mai mult, Bandholtz îi ridiculiza și insulta deseori în ”jurnalul” său pe reprezentanții francezi și italieni. Pe baza acestor rapoarte a sosit în septembrie 1919 la București diplomatul englez George Clerk care a prezentat nouă note ultimative ale forumului de pace adresate, în perioada august-septembrie 1919, guvernului de la București. Brătianu, premier demisionar, s-a arătat dezamăgit de acuzațiile aduse. Brătianu a adus aminte că încă din 22 august colonelul Ion Antonescu plecase la Paris pentru a clarifica problema rechizițiilor. Liberalul a răspuns celor afirmate în notele ultimative că el nu a autorizat nicio rechiziție în afară de materialul de război rulant și pentru aprovizionare, plătite în aur și bunuri de rechiziții. În acest sens era de acord cu formarea unei Comisii, din care să facă parte și România, care să inventarieze rechizițiile. La final, Brătianu și-a exprimat dorința de formare a unui guvern responsabil la Budapesta, chestiune esențială pentru cabinetul de la București.
                Convins de justețea poziției guvernului român, George Clerk a redactat un raport favorabil cu privire la pretențiile de fronteieră ale României. Între timp, patru comisii de experți- britanică, franceză, americană și italiană- au trasat frontierele României cu Ungaria, cea mai apropiată de prevederile tratatului din 1916 fiind cea britanică. Totuși această frontieră se deosebea de actul din 1916 și nu lua în considerare toate rezoluțiile din 1 decembrie 1918. Alexandru Vaida-Voevod, noul prim-ministru, a participat în februarie-martie 1920 la Conferința Puterilor Aliate de la Londra unde s-a arătat dispus să încheie pacea cu Ungaria, neuitând să menționeze necesitatea recunoașterii de către Aliați a actelor de unire cu Transilvania și Basarabia.
În scenă intră acum contele Albert Apponyi care acuza în ”tezele” sale România, Iugoslavia și Cehoslovacia de ”imperialism”, deoarece ”în virtutea principiilor naționalităților”, aceste state au acaparat ”teritoriul milenar al Ungariei”. Diplomația românească a răspuns în martie 1920 acestor ”teze”, ca și soluțiilor preconizate de diplomația de la Budapesta pentru tratatul de pace cu Ungaria prin mai multe memorii din care amintim ”Românii și drepturile minorităților reclamate de delegația maghiară”, ”Românii și plebiscitul cerut de delegația ungară”, ”Românii și contrapropunerile ungare privind clauzele militare, navale, și aeriene”. În Camera Lorzilor în decembrie 1919- martie 1920 când s-a discutat tratatul de pace cu Ungaria s-au avansat unele formule bizare, ca aceea a lodrului Bryce, potrivit căreia pentru ”rezolvarea” chestiunii maghiarilor s-ar fi putut crea mai multe ”coridoare” între Ungaria și toate ”insulele” unde locuiau maghiarii și chiar secuii în Transilvania, Cehoslovacia și Ungaria. Aceste „opinii” au fost repede abandonate pe baza argumentelor solide oferite de români și celelalte popoare asuprite de fosta coroană maghiară.
          La Paris, Conferința a hotărât să dea dreptate cauzei românești, iugoslave, cehoslovace și italiene. Contele Apponyi a protestat pe 16 mai 1920 față de decizia Conferinței și a contestat caracterul plebiscitar al hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia. El a refuzat să semneze tratatul. A doua zi, contele Pal Teleky a remis o notă președintelui francez Millerand prin care anunța că totuși Ungaria va semna tratatul de pace în forma stabilită. Tratatul de la Trianon a fost încheiat pe 4 iunie 1920, din partea României fiind semnat de dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Tratatul de pace de la Trianon prevedea la articolul 45: Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27 partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”. La art 74 se preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.
               Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia ca tara,România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”(art 47). Pe 17 august 1920, Adunarea Deputaților și apoi pe 26 august același an, Senatul, au ratificat Tratatul de la Trianon, prin care se recunoștea unirea Transilvaniei cu România.