După terminarea primului război mondial s-au semnat tratatele de pace de la Paris între Antanta și Puterile Centrale. Una dintre cele mai discutate probleme a fost cea a încheierii tratatului cu Ungaria. După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor(de factură bolșevică), noile autorități, în pofida armistițiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat moblizarea și au atacat în două rânduri România. Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolșevice au atacat la 16 aprilie 1919 armata română aflată în zona Munților Apuseni. Atacul a fost respins iar la 1 mai armata noastră s-a oprit la granița prevăzută în Convenția cu Antanta din august 1916. La 20 iulie guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost și mai energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei pe 4 august, în urma căreia guvernul comunist a fost înlăturat.
Consiliul Miniștrilor de Externe s-a întrunit la Quai d’Osray pe 11 iunie 1919 pentru a discuta granițele de N-V ale României. Țara noastră a fost tratată dur. Premierul I.I.C. Brătianu a respins acuzațiile aberante ale anglo-saxonilor conform cărora România prin conflictul cu Ungaria ar fi dus ”la instituirea bolșevismului în Ungaria”. Primul-ministru a mai declarat, la insistențele de retragere din Ungaria( de pe Tisa mai exact), că țara noastră nu putea să facă asta ”până nu se cunosc granițele” pentru a evita ”complicații cu maghiarii”. Când a văzut linia de frontieră imaginată de Aliați, omul politic de la București a constatat că sunt ”diferențe foarte mari, mai ales la extremități”, exprimându-și regretul că „stabilirea frontierei s-a făcut fără participarea noastră”. Poziția și argumentele aduse de Brătianu au schimbat poziția Marilor Puteri. Următoarea zi, Georges Clemenceau, premierul Franței, a recunoscut că ”În loc să tratăm Ungaria mai puțin aspru decât Bucureștii, ar fi prudent de trimis o misiune la Budapesta pentru a hotărî la fața locului dacă argumentele lui Brătianu sunt valabile și a se discuta posibilitatea unui nou armistițiu cu Bela Kun(liderul bolșevic)”. Președintele american Wilson și premierul britanic David Lloyd George au fost câștigați de partea României. Poziția noastră a fost reiterată de respectatul mareșal francez Ferdinand Foch care considera că ”dacă nu se aprobă cererile juste ale României, siguranța ei e compromisă”.
După înfrângerea bolșevicilor, armata română s-a implicat fără rezerve în efortul de redresare a vieții economice din Ungaria. Chiar și autoritățile maghiare au relevat acest lucru. Reprezentanții britanici și americani de la Budapesta, în special generalul american H.H. Bandholtz, au dus o campanie anti-românească bazată pe minciuni de care au profitat cercurile șovine maghiare. Mai mult, Bandholtz îi ridiculiza și insulta deseori în ”jurnalul” său pe reprezentanții francezi și italieni. Pe baza acestor rapoarte a sosit în septembrie 1919 la București diplomatul englez George Clerk care a prezentat nouă note ultimative ale forumului de pace adresate, în perioada august-septembrie 1919, guvernului de la București. Brătianu, premier demisionar, s-a arătat dezamăgit de acuzațiile aduse. Brătianu a adus aminte că încă din 22 august colonelul Ion Antonescu plecase la Paris pentru a clarifica problema rechizițiilor. Liberalul a răspuns celor afirmate în notele ultimative că el nu a autorizat nicio rechiziție în afară de materialul de război rulant și pentru aprovizionare, plătite în aur și bunuri de rechiziții. În acest sens era de acord cu formarea unei Comisii, din care să facă parte și România, care să inventarieze rechizițiile. La final, Brătianu și-a exprimat dorința de formare a unui guvern responsabil la Budapesta, chestiune esențială pentru cabinetul de la București.
Convins de justețea poziției guvernului român, George Clerk a redactat un raport favorabil cu privire la pretențiile de fronteieră ale României. Între timp, patru comisii de experți- britanică, franceză, americană și italiană- au trasat frontierele României cu Ungaria, cea mai apropiată de prevederile tratatului din 1916 fiind cea britanică. Totuși această frontieră se deosebea de actul din 1916 și nu lua în considerare toate rezoluțiile din 1 decembrie 1918. Alexandru Vaida-Voevod, noul prim-ministru, a participat în februarie-martie 1920 la Conferința Puterilor Aliate de la Londra unde s-a arătat dispus să încheie pacea cu Ungaria, neuitând să menționeze necesitatea recunoașterii de către Aliați a actelor de unire cu Transilvania și Basarabia.
În scenă intră acum contele Albert Apponyi care acuza în ”tezele” sale România, Iugoslavia și Cehoslovacia de ”imperialism”, deoarece ”în virtutea principiilor naționalităților”, aceste state au acaparat ”teritoriul milenar al Ungariei”. Diplomația românească a răspuns în martie 1920 acestor ”teze”, ca și soluțiilor preconizate de diplomația de la Budapesta pentru tratatul de pace cu Ungaria prin mai multe memorii din care amintim ”Românii și drepturile minorităților reclamate de delegația maghiară”, ”Românii și plebiscitul cerut de delegația ungară”, ”Românii și contrapropunerile ungare privind clauzele militare, navale, și aeriene”. În Camera Lorzilor în decembrie 1919- martie 1920 când s-a discutat tratatul de pace cu Ungaria s-au avansat unele formule bizare, ca aceea a lodrului Bryce, potrivit căreia pentru ”rezolvarea” chestiunii maghiarilor s-ar fi putut crea mai multe ”coridoare” între Ungaria și toate ”insulele” unde locuiau maghiarii și chiar secuii în Transilvania, Cehoslovacia și Ungaria. Aceste „opinii” au fost repede abandonate pe baza argumentelor solide oferite de români și celelalte popoare asuprite de fosta coroană maghiară.
La Paris, Conferința a hotărât să dea dreptate cauzei românești, iugoslave, cehoslovace și italiene. Contele Apponyi a protestat pe 16 mai 1920 față de decizia Conferinței și a contestat caracterul plebiscitar al hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia. El a refuzat să semneze tratatul. A doua zi, contele Pal Teleky a remis o notă președintelui francez Millerand prin care anunța că totuși Ungaria va semna tratatul de pace în forma stabilită. Tratatul de la Trianon a fost încheiat pe 4 iunie 1920, din partea României fiind semnat de dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Tratatul de pace de la Trianon prevedea la articolul 45: Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27 partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”. La art 74 se preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.
Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia ca tara,România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”(art 47). Pe 17 august 1920, Adunarea Deputaților și apoi pe 26 august același an, Senatul, au ratificat Tratatul de la Trianon, prin care se recunoștea unirea Transilvaniei cu România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu