SA NU UITI ROMÂNE...
În două nopți tragice – 9 și 13 spre 14 septembrie 1940 -, trupele maghiare cantonate în Transilvania de Nord în timpul celui de-al doilea Război Mondial au ucis, mișelește, 240 de români nevinovați. La atrocități au participat și etnicii unguri locali. Unii au uitat dar, de iertat, nu au putut ierta, niciodată. ”Pe surioara Paulina, de 11 luni, au sfârtecat-o în leagăn”, au povestit supraviețuitorii. Una dintre cele mai mari drame ale istoriei noastre
Precizare: faptele petrecute sunt prezentate întocmai cum s-au desfășurat, pe baza documentelor existente și ale declarațiilor martorilor. Nimeni nu cere învrăjbire, dar astfel de crime împotriva civililor nevinovați, majoritatea lor copii, nu pot trece neobservate chiar și în miezul unui război mondial. Plângem după Bataclan, ne îngrozim la ceea ce se petrece în Siria, dar ignorăm evenimentele petrecute la noi în țară.
Pe 30 august 1940, Dictatul de la Viena, un rezultat al așa zisului arbitraj politic germano – italian, fură României o mare parte din teritoriu. Concret, nord-vestul Transilvanei intră sub ocupația Ungariei horthyste. Din 23 de județe, opt sunt înstrăinate în totalitate, alte trei devin ”sfârtecate”. Aproape imediat aveau să înceapă masacrele împotriva populației civile românești, numai în județul Sălaj înregistrându-se 477 de români morți.
După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna, efective maghiare aparținând batalionul ”22 Grăniceri Debrețin”, aflat sub comanda locotenentului Akosi, intră în comuna Treznea, pe 9 septembrie. După ocuparea satului, se dezlănțuie urgia. Primele victime sunt copiii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite, ulterior, pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente mor 93 de persoane. Preotul ortodox Traian Costea este ars de viu în casa parohială încendiată.
”Soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români” – Octavian Lazăr Cosma, Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, ai cărui părinți, învățătorii Lazări și Aurelia, au fost executați atunci
Crimele fac înconjurul lumii. Degeaba…
Lumea civilizată se sperie. Lordul Edmond Fitzmaurice, însărcinat cu Afacerile Externe la Londra, spune că: Atitudinea provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva românilor.”
Ip-ul este o localitate din județul Sălaj, la 45 de kilometri de Zalău. Armata a II-a ungară este cantonată, deja, aici, Sub pretextul răzbunării celor doi militari maghiari morți într-o explozie, pe 7 septembrie, locotenentul Vasvari Zoltan decide, pe baza unui motiv inexistent, să pornească măcelul. De fapt, regizează. Trage câteva focuri de armă în aer, urlă că ostașii lui au fost atacați de către ”bandiții” român, trebuie să existe o pedeapsă. E ora 11 noaptea, 13 spre 14 septembrie, când iadul se dezlănțuie. Pe 2 septembrie 2008, la 68 de ani de ani de la ororile de atunci, Gavril Butcovan, unul dintre puținii supraviețuitori, povestea, cu lacrimi în ochi, pentru ziarul ”Gardianul”:
„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <<Unde ești maică?!>>, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”
Alte evenimente nu pot fi povestite, din cauza durității lor. Gheorghe Leonte are soția în durerile facerii. Bărbatul pleacă după moașă, dar, pe drum, are ghinionul de a se întâlni cu horthyștii. Este împușcat. Conform martorilor, copilul este scos din burtă cu baionetele, în curtea casei! La cimitirul din localitate, Maria Sarca și Maria Olla, ultima de doar 15 ani, nu-s moarte când sunt aruncate în groapa comună și îngropate de vii. Pentru respectatrea adevărului istoric trebuie spus că nu toți etnicii maghiari au colaborat la crime. ”Cel puțin trei familii de români au scăpat pentru că ungurii au sărit în ajutorul lor”, își mai aduce aminte Butcovan.
Pe 13 martie 1946, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Tribunalul Poporului din Cluj dă drept veridice acțiunile maghiare din 1940 și condamnă, în contumacie, zeci de unguri. Logic, nimeni nu ispășește o secundă de detenție.
În 1983, în comuna Ip se ridică un monument în memoria victimelor de atunci, iar în 1995 așezarea este declarată oraș martir. Cu atât rămân cei de prin partea locului. Deși pare greu de crezut, nea Gavril trăiește până în 2010. Moare pe…14 septembrie, fix în ziua în care, cu șapte decenii în urmă, mai pierise o dată. Sau odată…
Surse: Țurlea, Petre, ”Ip si Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică”, Editura ”Enciclopedică”, București, 1996, Revista ”Historia”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu